Incep cu ce este cel mai important, pentru ca stiu ca intrebarea asta vine de obicei de la un parinte care se invinovateste deja destul: un copil de 6 ani care se loveste singur nu este un copil rasfatat si nu este rezultatul unei greseli de educatie. Este un copil care nu are inca mijloacele de a-si regla o emotie prea mare pentru el, si care se descarca pe singurul corp aflat mereu la indemana.

Autoagresiunea la varsta asta arata inspaimantator, dar in marea majoritate a cazurilor nu are legatura cu dorinta de a-si face rau in sensul in care intelegem noi, adultii. Este descarcare, la varful crizei. Ceea ce nu inseamna ca se ignora. Inseamna ca este un semnal ca intensitatea a depasit demult ce poate gestiona familia singura.

Unde va duceti, concret. La medicul de familie, si cereti trimitere catre neuropsihiatrie infantila. Cu trimitere, consultatia este decontata. Cereti in paralel si consilierul scolar, care este gratuit si il puteti solicita direct la scoala, si o evaluare la CJRAE, prin care se pot obtine ore de sprijin.

La evaluare, medicul nu se uita doar la comportament. Se uita si la ce ar putea sta dedesubt, pentru ca tabloul pe care il descrieti apare frecvent impreuna cu altceva: deficit de atentie si hiperactivitate, dificultati de limbaj care fac copilul sa explodeze cand nu se poate exprima, o anxietate mascata sub forma de opozitie, tulburari de somn, uneori chiar probleme banale de auz sau anemie. De aceea evaluarea conteaza. Un copil etichetat doar ca dificil ramane netratat ani de zile.

Ce se face apoi. Aici vreau sa fiu foarte clara, pentru ca multi parinti se tem de acest pas: tratamentul de prima linie la 6 ani nu este medicatia. Este un program structurat de training pentru parinti. Nu este un curs despre cum sa fii un parinte bun, ci un antrenament practic in care invatati exact ce sa spuneti si ce sa faceti in secundele dinaintea unei crize si in timpul ei. Sunt printre cele mai bine documentate interventii din psihiatria copilului, si functioneaza.

Si acum partea grea, cea despre care se vorbeste cel mai putin.

Mersul pe varfuri prin casa este, fara sa vreti, combustibilul crizelor. Cand toata familia isi organizeaza ziua in jurul evitarii unei crize, copilul invata ceva foarte simplu: criza functioneaza, criza opreste tot ce nu imi place. Nu e vina nimanui, este reactia normala a unei familii epuizate. Dar este exact tiparul pe care programul de parenting il desface, si de asta nu se poate iesi din el doar cu vointa si rabdare.

Pana la prima programare, trei lucruri care ajuta si nu strica niciodata:

Zece minute pe zi doar cu ea, fara nicio corectie. Se joaca ce vrea copilul, iar dumneavoastra doar descrieti si participati. Fara instructiuni, fara nu asa, fara intrebari. Pare nimic. Este, de fapt, baza intregii metode.
Reguli putine, aceleasi in fiecare zi, spuse scurt. Copiii cu reactivitate mare au nevoie de previzibilitate, nu de argumente. In timpul crizei nu se negociaza si nu se explica, pentru ca in acele minute copilul nu poate procesa ce ii spuneti.
Siguranta fizica in criza. Obiectele periculoase la o parte, dumneavoastra calma si aproape, fara sa strangeti si fara sa strigati. Dupa ce trece, se vorbeste. Nu in timpul.

Ultimul lucru il spun pentru dumneavoastra, nu pentru copil. Un parinte epuizat nu poate aplica niciun program, oricat de bun ar fi. Daca ati ajuns sa nu mai aveti liniste, sa dormiti prost, sa simtiti ca va indepartati de copilul dumneavoastra, asta nu este raceala si nu este lipsa de iubire. Este epuizare, si se trateaza. Spuneti-i medicului si despre asta, nu doar despre copil. Face parte din acelasi tablou.