Da. Au trecut foarte multi oameni prin exact asta, iar felul in care ai scris scrisoarea, incepand cu „nici nu stiu cu ce sa incep”, imi spune ca ai purtat-o singur mult timp. Iti raspund pe rand, pentru ca ai pus de fapt trei intrebari diferite, iar una dintre ele are un raspuns concret pe care il poti folosi chiar saptamana asta.

Incep cu ea, pentru ca e cea urgenta.

Oboseala, capul greu si durerile cervicale la inceputul unui tratament nou sunt frecvente si, in majoritatea cazurilor, trecatoare. Multe dintre medicamentele folosite in anxietate si depresie dau in primele doua pana la patru saptamani exact acest tablou: sedare, senzatie de cap incetosat, tensiune musculara. Durerea cervicala apare de obicei nu direct din medicament, ci din incordarea musculara si din scrasnitul din somn care se accentueaza in perioada de acomodare. Corpul se recalibreaza, iar recalibrarea nu e confortabila.

Ce trebuie sa faci cu informatia asta: suna medicul care ti-a prescris tratamentul si spune-i exact ce ai scris aici. Nu astepta controlul programat peste sase saptamani si, mai ales, nu opri singur medicamentul si nu injumatati doza pe cont propriu. Oprirea brusca este cea care produce cu adevarat probleme, inclusiv o agravare mult mai neplacuta decat efectele pe care le simti acum. Medicul are mai multe optiuni la indemana, si toate sunt banale: sa mute doza seara in loc de dimineata, sa o scada temporar si sa o creasca mai lent, sau sa schimbe molecula. Sunt ajustari de rutina. Nu inseamna ca tratamentul a esuat si nu inseamna ca esti un caz dificil.

Acum, a doua intrebare, cea care cred ca te doare cel mai tare: „totul a pornit de la zero”.

Nu a pornit de la zero. Stiu ca asa se simte, dar nu asta se intampla. Anxietatea tratata si revenita nu sterge perioada in care ai fost bine. Perioada aceea a existat, este in istoricul tau medical, si este cea mai buna informatie pe care o are medicul tau: stie deja ca sistemul tau raspunde la tratament. Reaparitia simptomelor dupa oprirea unui tratament este regula, nu exceptia, mai ales cand la baza sta ceva vechi si nerezolvat. Nu e un semn ca ai dat inapoi. E un semn ca partea de dedesubt nu a fost inca lucrata.

Si aici ajung la a treia intrebare, cea pe care nu ai pus-o direct.

Un copil care creste in frica invata sa citeasca permanent camera, tonul vocii, pasii de pe hol. Sistemul lui nervos se calibreaza pentru pericol, pentru ca asa era realitatea. Problema e ca acea calibrare nu se dezactiveaza singura la 18 ani. Ramane. De aceea la maturitate te trezesti cu frici care par nemotivate si cu o neincredere care nu tine cont de ce ai realizat de fapt. Nu e slabiciune de caracter. Este un sistem de alarma reglat prea sensibil, in copilarie, de altcineva.

Medicamentul reduce volumul alarmei. Nu o recalibreaza. Aceea este munca psihoterapiei, si in mod specific a terapiilor centrate pe trauma. Cere-i medicului tau o recomandare catre un psihoterapeut care lucreaza cu trauma din copilarie. Este, dupa parerea mea, singurul lucru care poate schimba tiparul pe care il descrii, in loc sa il tina doar sub control.

Ultimul lucru, despre „nu am putut face mai mult in viata”. Verifica, atunci cand ai putere, a cui este vocea care spune asta. De multe ori nu este a noastra. Este vocea pe care am auzit-o prima data despre noi, si care a ramas sa vorbeasca dupa ce persoana a plecat din camera.

Nu esti singurul si nu ai ajuns aici din vina ta. Suna-ti medicul saptamana asta.