Primesc varianta aceasta de scrisoare aproape în fiecare săptămână, cu formulări diferite și cu aceeași structură. De obicei se încheie cu propoziția „cred că doar eu sunt așa". Nu, nu sunteți doar dumneavoastră. Este unul dintre cele mai frecvente tipare cu care se prezintă oamenii la cabinet, iar faptul că nu se vorbește despre el nu îl face mai rar.

Cum funcționează mecanismul

Corpul produce în permanență senzații: o înțepătură, un mușchi care tresare, o bătaie de inimă mai puternică, o amorțeală după ce am stat într-o poziție. La majoritatea oamenilor, aceste semnale nu ajung la conștiență, pentru că creierul le clasifică drept lipsite de importanță. La cineva care a învățat să se teamă de boală, filtrul se schimbă. Atenția începe să scaneze corpul, iar scanarea găsește întotdeauna ceva, pentru că întotdeauna există ceva de găsit.

Urmează interpretarea. Aceeași înțepătură în cap poate fi citită ca „am stat prost la somn" sau ca „am ceva la creier". A doua variantă pornește reacția de alarmă: adrenalină, puls accelerat, respirație rapidă, tensiune musculară. Iar aici este partea crudă a mecanismului: adrenalina produce simptome fizice adevărate. Amețeală, furnicături, gheară în gât, apăsare în piept, amorțeli. Persoana simte aceste simptome noi, le ia drept dovadă că avea dreptate să se teamă, iar cercul se închide și se strânge.

Respirația merită o mențiune separată, pentru că explică simptomul care sperie cel mai tare. Când respirăm mai repede și mai superficial, fără să realizăm, scade nivelul de dioxid de carbon din sânge, iar rezultatul este furnicătură și amorțeală, tipic în jurul gurii, în mâini, uneori pe o jumătate de față. Este un mecanism reversibil, dar senzația este exact cea de care se tem cel mai mult oamenii.

De ce nu ajută analizele bune

Aproape toți cei care îmi scriu au deja un dosar de investigații normale. Electrocardiogramă, computer tomograf, analize complete. Liniștea ținută după rezultat durează câteva zile, uneori câteva ore, și apoi apare gândul „poate nu au căutat unde trebuie". Asta nu înseamnă că investigațiile au fost inutile, ele au făcut exact ce trebuiau să facă, au exclus cauzele medicale. Înseamnă doar că nu pot rezolva o problemă care este de altă natură. O anxietate nu se vindecă printr-un rezultat de laborator, la fel cum o fractură nu se vindecă printr-o discuție.

Un caz aparte îl reprezintă oamenii care au și o afecțiune reală, de exemplu o hernie de disc sau o problemă cervicală. Ei au o sursă permanentă și legitimă de senzații fizice. Durerea este adevărată, amorțeala are o explicație mecanică, dar tocmai de aceea materialul pe care frica îl poate folosi este nelimitat. În aceste situații este esențial ca afecțiunea reală să fie tratată corect, cu medicul ei, iar anxietatea să fie tratată separat, ca problemă de sine stătătoare. Una nu o anulează pe cealaltă.

De ce se agravează după naștere

Primul an după naștere este perioada în care aud cel mai des această frică, iar motivele sunt concrete, nu imaginare.

În primul rând, somnul. Luni întregi de somn fragmentat modifică pragul de reactivitate al sistemului nervos. Un creier obosit interpretează mai prudent, adică mai catastrofic.

În al doilea rând, schimbările hormonale de după naștere și de pe parcursul alăptării influențează direct reglarea emoțională.

În al treilea rând, și poate cel mai important, vigilența crește biologic după naștere. Rolul ei este să protejeze copilul, iar la multe femei ea nu rămâne îndreptată doar spre bebeluș, ci se întoarce și spre propriul corp. Așa se ajunge la forma pe care o citesc cel mai des: „mi-e frică să nu pățesc ceva, pentru că cine are grijă de copilul meu". Frica nu este de moarte în sine, este de a-l lăsa singur.

Anxietatea postpartum este o entitate recunoscută, distinctă de depresia postpartum, frecventă și subdiagnosticată, pentru că multe femei cred că a recunoaște frica înseamnă a recunoaște că nu se descurcă. Nu înseamnă asta. Și nu dispare de la sine prin voință, așa cum nu dispare nici o anemie.

Ce ajută cu adevărat

Primul pas este să spuneți asta cu voce tare unui medic. Medicul de familie este o ușă potrivită, iar o evaluare la un medic psihiatru nu înseamnă că veți primi neapărat medicație, înseamnă că cineva calificat stabilește ce formă are problema și ce are nevoie ea.

Al doilea pas, pentru anxietatea de sănătate, este psihoterapia, în special terapia cognitiv comportamentală, care este tratamentul cu cele mai bune dovezi pentru acest tipar. Ea lucrează exact pe verigile descrise mai sus, pe scanarea corpului, pe interpretare și pe comportamentele de verificare.

Al treilea, dacă alăptați, spuneți acest lucru de la început. Există opțiuni terapeutice compatibile cu alăptarea, dar alegerea se face de medic, niciodată pe cont propriu și niciodată după sfatul cuiva care a luat altceva.

Și trei lucruri practice, care par mici și nu sunt: reduceți căutările despre simptome pe internet, pentru că fiecare căutare este combustibil; reduceți verificările repetate ale pulsului sau ale zonei care doare, pentru că ele întrețin frica în loc să o liniștească; și nu rămâneți singură cu asta. Propoziția „nu mă înțelege nimeni" este parte din boală, nu o descriere corectă a lumii.

Frica aceasta se tratează. Nu este un defect de caracter și nu este slăbiciune. Este un mecanism care s-a blocat într-o poziție greșită și care poate fi readus la loc, cu ajutor.